Cad primii fulgi de nea şi odată cu ei cade şi sentinţa mea. Astăzi e ziua mult aşteptată, astăzi voi fi din nou liber căci pedeapsa mea imaginară îşi împlineşte termenul mult dorit. Am petrecut mult timp aici iar acum parcă îmi vine greu să plec. Privesc în urma mea şi îmi văd celula gri şi murdară care mi-a servit drept casa atâta timp. Îmi şterg lacrimile, îmi adun lucrurile şi pornesc spre poarta libertăţii. Pe coridorul întunecat privesc în stânga şi în dreapta şi văd toate persoanele care au rămas prizonieri ai timpului, mă cuprinde un sentiment de despărţire şi regret dar nu pot să îi iau cu mine căci la fel ca mine şi ei au ales greşit... E greu, mereu am aşteptat ziua asta, nu m-am gândit niciodată ce voi face după această zi, dar sunt fericit că mi-a trecut veşnicia... Mă aflu în faţa porţii grele de fier care se deschide făcând mare zgomot. Dincolo de ea zăresc un peisaj parcă mult mai mort decât cenuşiul rece al celulei mele... oare aceasta e libertatea mult dorită?
Zăresc munţii, copacii fără de viaţă, cerul înnorat şi gri dar şi zăpadă proaspătă ce se aşează în faţa mea precum un covor roşu pe care păşesc doar marile personalităţi ale lumii. În drum mă aşteaptă o calească la care sunt înhămaţi doi cai albi, e greu să îi vezi în marele ocean alb de zăpadă. Mă urc iar vizitiul mă întreabă unde mergem... îi răspund că unde mi-aş dori eu să ajung nici tu şi nici eu nu mai ştiu drumul aşa că du-mă către nicăieri... Zâmbeşte şi pornim la drum în tropot de copite... Vom vedea unde mă vor duce caii căci acolo va fi un nou început...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu