Cândva demult
Un om pierdut
Hoinar şi abătut
Ce căuta-n trecut
Care urca un drum abrupt
În căutarea a ce-a pierdut
Singur şi tăcut
Trist şi abătut
Fără un scop găsit
Prin lume a pornit
Şi tot mergând aşa
Uitat de soarta sa
Într-un final a obosit
Şi pe o pajişte a poposit
Privind în jur a rămas mirat
De-o frumuseţe de invidiat
O floare dulce şi curată
Ce i-a captat atenţia toată
O floare roşie şi graţioasă
Ce şi-ar dori să o aibă aleasă
Să o fure, să o răpească
Şi în fiecare zi să o iubească
Să o îngrijească şi să crească
Nevăzut de frumoasă
Dar când s-a aplecat s-o rupă
Floarea a început să plângă
Şi l-a rugat s-o lase
În pământul ce-o crease
Dar el lacom din fire
I-a promis că va fi bine
Că o va duce acasă
Ca să crească, s-o iubească
Dar ea plângând l-a implorat
Să nu îi ia ce zeii au dat
Căci de o va rupe se va ofilii
Şi frumuseţea-i va pieri
Şi atunci nu se va bucura
Nicicând de frumuseţea sa
Iar totul ar fi doar un vis
Pe care el nu l-a atins
Atunci brusc a tresărit
Uimit de ceea ce-a dorit
Să ia o viaţă minunată
Care cu-n scop a fost creată
Să te aline când o vezi
Să o adori şi s-o iubeşti
Să te ajute să reuşeşti
Un scop în viaţă să-ţi găseşti
Atunci bucuros s-a ridicat
Şi la drum el a plecat
Păstrând cu el mereu un vis
Frumuseţea florii de neatins
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu