Astăzi începe o nouă zi în care totul va reveni la normal, ştiu e cea mai mare minciună pe care aş putea să mi-o spun. E a nu ştiu câta oară când mă trezesc cu speranţa în ochi dar la asfinţitul soarelui voi adormi din nou dezamăgit. Cândva am început să construiesc un zid, un zid atât de mare cu pereţi atât de groşi încât singura intrare şi ieşire era o portiţă mică pierdută în infinitatea zidului. Treptat ceea ce trebuia să mă protejeze mi-a devenit propria închisoare... e locul pe care am început să îl urăsc din ce în ce mai mult... căci din neglijenţă sau orbit de iubire am acceptat dincolo de zid câteva persoane pe care le-am considerat a fi speciale şi pe care am vrut să le protejez de răul lumii. Însă treptat ele au început să evadeze considerând locul meu minunat ca fiind o închisoare rece şi astfel am rămas singur în paradisul meu, în închisoarea lor.
De o vreme încoace fiecare zi e la fel, căci nimeni nu vrea să intre în acest paradis şi mi-e frică să nu fiu uitat în acest loc... La început am spus că n-am nevoie de cei ce au plecat... dar mai apoi am devenit furios considerându-i doar nişte trădători... După această fază am încercat să negociez cu ei, să îi readuc înapoi oferindu-le o schimbare... Dar pentru că nu au acceptat am intrat într-o depresie care nu se mai termină... Acum încerc să îmi impun şi să accept că e mai bine pentru ei acolo unde sunt. Trec zile la rând iar acum încerc să găsesc o portiţă şi să evadez şi eu, să fiu liber dar supus celorlalţi oameni liberi... Oare e bine? ..poate că nu căci eu mi-am ales această închisoare rece şi murdară în care nici măcar şobolanii nu vor să intre... Sunt frustrat, pierdut pentru că orice aş face nu ştiu dacă voi reuşi să evadez vreodată. Acum îmi plătesc greseala şi trebuie să îmi duc la capăt sentinţa... Oare cât durează o veşnicie? Oare cât mi-a mai rămas din sentinţă? Oare când voi fi din nou liber să trăiesc, să iubesc şi să fiu fericit? Oare când...?
M-am întors în locul unde a început schimbarea, m-am întors pentru că atunci când m-am grăbit spre locul fericit pe care îl numeam casa, am uitat un lucru important. Poate că vă întrebaţi ce am putut uita? Ei bine m-am uitat pe mine, omul vechi. Schimbarea poate că nu a fost bine văzută dar s-a întâmplat fără să mi-o doresc. Am hoinărit mai bine de o lună pe drumuri, prin locuri cunoscute încercând să îl regăsesc, căci nu ştiam unde l-am uitat. Într-un final l-am găsit în colţul din acea cameră obscură unde a rămas blocat, l-am privit şi îmi părea că nu e el, pentru că era îmbătrânit de tristeţe că l-am abandonat. L-am îmbrăţişat, l-am şters de praf şi i-am dat haine noi. Acum părea mult mai fericit. Când l-am găsit era pierdut, dezorientat, supărat ca eu l-am uitat în acel colţ ponosit al camerei. L-am întrebat dacă ar vrea să fie din nou tovarăşul meu de drum deoarece am găsit o nouă cale a vieţii. A acceptat, iar acum am pornit pe un nou drum, sper ca acest nou drum să nu mai aibă aşa multe intersecţii, dar dacă va avea să alegem amândoi acelaşi drum.
