Dragii mei,
Primul pas, primul cuvant pe care l-am spus a fost tata si apoi mama.
Ma regasesc in muzica pe care o gandesc si ma ajuta sa imi inving teama. Aceasta este prima scrisoare pe care am reusit sa vi-o trimit. Am scapat de instructie iar acum sper sa am mai mult timp. Nu plange mama...am sa ma intorc barbat o sa ma intorc purtand in piept mandria ca am stat intotdeauna drept, ca am fost soldat. In prima zi un plutonier nemernic l-a desfigurat pe un camarad, vroiam sa ii trag un glont in cap, dar la ce folos?
Zilele treceau din ce in ce mai greu. Cautam cartusele cu mainile goale si inghetate prin zapada. Nici picioarele nu le mai simteam. Simt ca innebunesc si masca asta nu ma mai ajuta sa trec peste obstacole. In jur soldati morti cu sutele, mergand taras ne asezam plutonul in transee asteptand instructiunile si fluierul plutonierului care declansa atacul. Suntem in linia intai cu viitorul in maini dar adevarata lupta o ducem in interior. Soldatii incarca armele si trag, nevestele plang pe un mormant, iar in alta parte un tata plange cu lacrimi de fericire pentru ca se naste copilul care ii va purta numele dupa moartea sa. Destinul de multe ori ne incurca pasii iar ca sa te ridici iti zici:
-Azi la pamant raman doar lasi! Razboiul acesta m-a acrit...mai trista ca acest razboi e viata mea, mai trist de atat nu e nimic...stau linistit, ridic capul, strang pumnii si ascult sfatul plutonierului "Pastreaza-ti ultimul fier sub o bucata de cer!" Stiu ca nu am avut o viata de caine dar ultimul glont il pastrez pentru mine. Scriu grabit pe genunchi din transee intr-un scurt moment in care armele tac si carbunele parca are acuma vointa lui in incercarea de a da glas gandului. Va relatez despre lupta care trebuie sa o duc in incercarea de a trai intr-un loc mai bun. Ma uit la copii si vad doar victime ale acestui razboi in care crimele par rupte din apocalipsa. Inchei aici caci gloantele tot zboara, dar mai trebuie sa spun ceva...azi m-au ridicat in grad dar nu ma bucur, lacrimile-mi ard, iar eu trebuie sa sap o groapa pentru un camarad. Nu mai conteaza asta parca toate dor si as vrea sa imi indrept atentia catre viitor poate imi fac o familie si poate si doi copii...sau pentru mine e ultima zi? Nu, nu pot sa stiu eu, nu pot sa aleg caci toate vin intotdeauna de la Dumnezeu, sunt in mainile lui si asa va fi mereu. Chiar daca e greu imi e dor de tot...de prieteni, de parinti, de cainele din spatele casei, din primul ceas al zilei batea un vant care vroia sa ne opreasca. Fugim prin poaie, printre gloante iar din transee palmele ucigatoare lovesc tristeti care sunt alungitoare, pregatite sa doboare orice privire scanteiatoare.
Iubito sa nu plangi daca mor, de mic v-am zis ca singurul meu dor e sa ma lasati sa zbor...sa ii spui mamei ca am iubit-o mult si tatei, daca vrea sa arunce o privire spre mormant o sa fiu acolo, o sa arunc in vant frunzele pe care vreau sa dorm. Mi-a trecut randul la numarat suflete pierdute, de acum o sa imi pierd grija, parca de acuma imi simt schija in inima.
Tu iubito esti gandul meu bun si spun ca poate o sa am cu tine un final de drum, tu esti haina care ma imbraca, ma acoperi, ma intelegi, ma strangi, ma incalzesti, ma faci sa cred ca in doi este mult mai greu sa pierzi. Esti cea care intotdeauna imi raspunde cand cer intariri, cea care nu se ascunde, cea care face soare atunci cand ploua. Esti bandajul care il pun pe rana cand sangerez la pamant lipsit de orice vlaga, ma faci sa ma ridic si sa ma scutur de tarana, sa strang din nou din dinti gata de o noua lupta. Chiar daca sunt furtuni, ninsori, soare si ploi in orice razboi e mai usor in doi. Iar tu iubita mea vei fi doar una, intotdeauna, cand vor pica pe cer si soarele si luna...
Inchei cronica cu o pata de sange pe ea. Ce ciudat parca am simtit un glonte ce imi stapunge inima.
Iar ultimul glas e ADIO......
